Atunci când oamenii aud cuvântul ”psihoterapie”, majoritatea își imaginează cui, de ce și cum poate servi aceasta. Pentru a înlătura însă orice neînțelegere, găsiți mai jos explicitarea acestuia.

Definiția Asociației Europene de Psihoterapie

Definiția conform Legii 213 privind dreptul de liberă practică al psihologilor, în capitolul "Condiții de atestare, acreditare și certificare"

A înțelege și a trata integrativ În primii cinci ani de viață, omul își formează, în linii mari, "viziunea asupra lumii". Pe mai departe, el își modelează viața având ca bază de pornire aceste atitudini și convingeri dobândite atât de timpuriu. Dacă ulterior realitatea nu corespunde acestor așteptări, aceasta este adesea modificată și resemnificată sau chiar izgonită din conștiință. În acest mod, cu timpul, poate lua naștere o imagine despre sine și ceilalți care, dublată de fixarea unor obiective nerealiste, de strategii de viață dezadaptative sau de impasuri existențiale, poate să constituie premisa unor tulburări psihice de natură nevrotică sau chiar psihotică. În aceste cazuri,”viziunea asupra lumii” dobândită atât de timpuriu se stabilizează și își pune amprenta marcant asupra vieții individului. Ea devine dificil de ajustat în absența psihoterapiei. Cu cât problemele și/sau tulburările, care își au originea în discrepanța dintre viziunea asupra lumii și realitate, persistă de mai multă vreme cu atât mai elaborat va trebui să fie și procesul psihoterapeutic de restructurare a personalității. Prima întrebare care ar trebui elucidată ar fi aceea referitoare la motivația omului cu privire la schimbarea propriei viziuni asupra lumii, pe baza căreia și-a clădit întreaga viață. Pentru că, în ciuda acestor fixații timpurii, omul nu este doar victima neajutorată a sorții sau a instinctelor sale, ci el posedă libertate de mișcare și putere de decizie cu privire la propria viață.

Ca ființă socială, omul este constrâns să găsească un echilibru între sine și ceilalți. Nevrozele sunt, de regulă, încercări de a rezolva probleme de viață cu mijloace improprii. 

psihopainting

Terapeutul încearcă prin intervenția sa să stimuleze și să elibereze considerabila capacitate de dezvoltare și de auto-întrajutorare de care majoritatea oamenilor dispun, scopul ultim al oricărei terapii fiind omul matur, autonom si auto-determinat.

Psihoterapia integrativă, pe care o practic în cabinet, pornește de la ideea de unicitate. Intâlnirea cu fiecare om, cu mintea, emoțiile, corpul, comportamentul și spiritul său unice, plasate în contextul său unic de viață presupune adaptarea flexibilă la specificitatea fiecărui caz corelată desigur cu condițiile obiective impuse de realitate (timp, mijloace financiare, condiții de cadru, limite personale, alte constrângeri exterioare) și cu rezultatele urmărite în cadrul procesului psihoterapeutic. Accentul este pus pe înțelegerea fiecărui client și a problematicii acestuia și pe conceperea unei strategii psihoterapeutice adaptate și coerente, fără a avea însă constrângerea unui repertoriu restrâns de metode și tehnici, ci făcând apel la ”unelte terapeutice” provenite din diferite abordări psihoterapeutice.

Scopul abordării integrative este acela de a facilita integrarea și stabilirea unui acord între toate aceste nivele de funcționare (mental, emoțional, corporal, comportamental, spiritual) astfel încât calitatea vieții și funcționării fiecărui om în spațiul său intrapsihic, interpersonal și social să fie potențate.

Acord o importanță deosebită menținerii unei atitudini de respect, și onestitate pe parcursul întregului proces psihoterapeutic ca premisă pentru crearea unui spațiu securizant, creat deopotrivă de client și de psihoterapeut, în care creșterea și vindecarea să poată apărea.